duminică, 12 februarie 2012

A fost odată un Dumnezeu singur?


„Din veșnicie în veșnicie, tu ești Dumnezeu” (Palm 90:2)
    Nu știu dacă psalmistul a scris aceste cuvinte din perspectiva a două veșnicii, cea trecută și cea viitoare, dar percepția este că Cel omagiat a fost dintotdeauna Dumnezeu. Adică el nu a devenit Dumnezeu și nu va înceta să fie. Ce înseamnă acest lucru pentru creația sa?
    Unele povestiri se plasează temporal în trecutul indefinit prin sintagma „a fost odată” - cineva sau ceva. După care subiectul se dezvoltă între natural și supranatural, ca unul care poate fi asimilat. În teologia creștină lucrurile încep de la minimul „a fost odată Cineva singur”. Nu se pleacă de la nimeni și nici de la toate personajele, ca existente. În primă abordare, pare o construcție epică verosimilă, cu rezonanță în gândirea omenească. Orice lucru din experiența umană se dezvoltă de la simplu la complicat. Dar ce garanție avem că lucrurile stau la fel cu Creatorul și Creația sa, că nu proiectăm asupra realității Întregului un model subiectiv din experiența noastră limitată? Un Dumnezeu inițial singur, care creează treptat tot ce există până astăzi, într-o ordine anume, până la om...
    Conceptul teologic de „Dumnezeu singur” este aproape universal în creștinism, indiferent de numărul de persoane care se consideră că alcătuiesc Divinitatea. Dar este în același timp – și acesta este motivul pentru care scriu această postare – un concept imposibil, fiind în sine un paradox. Dumnezeu nu poate fi Dumnezeu, decât în raport cu adoratori. Dacă are însă adoratori, nu este singur. Deci nu există Dumnezeu singur! La fel, nu poate fi înțeles ca Atotputernic, Creator, Dragoste și altele, dacă nu există alte ființe raționale, pe care să le fi creat și pe care să le iubească.
    Atunci ce a fost Dumnezeu înainte de a avea/profesa aspectul/funcția de Dumnezeu/Creator? Un Anonim latent, înconjurat de nimic? Din observație vedem că astăzi există ceva, creația, în loc să nu existe nimic. Corolarul? Dacă Dumnezeu este etern ca atare, adică Dumnezeu și Creator, atunci creația este din eternitate, prezența ei în paralel cu cea a lui Dumnezeu fiind cerută de aceste atribute ale lui. Și invers, dacă a existat un timp la care a început să creeze, atunci Dumnezeu, Creatorul, definit prin aceste atribute, are un început.
    Așa cum se vede, alternativa logică este existența creației din aceeași eternitate cu Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că nu (mai) este creație, conform termenului, sau că nu este creată de Dumnezeu. Nici nu înseamnă că Dumnezeu, din acea eternitate și până în prezentul nostru, nu mai creează, adăugând la ea. Este, de asemenea, ușor de înțeles că „partea” din creație care există din eternitate, este infinită – dacă Dumnezeu există de un timp infinit și creează de atunci. În fapt, pentru că nu putem determina în gândirea noastră temporală ce este exact trecutul, eternitatea trecută, ce rezultă de aici este că relația Creator-creație, în mod prudent pentru noi, este în primul rând una cauzală, nu temporală. Într-adevăr, dacă ar fi temporală, cum se presupune în teologia creștină, dacă un Creator latent ar fi început să creeze cândva fiinţe raţionale, atunci există, așa cum am văzut, un anterior, când el nu a creat, când a fost singur și astfel ne-Dumnezeu! Întrucât acest „anterior” este etern pentru mintea noastră (în realitate este punctual, fiind atemporal), alternativa logică este că Dumnezeu nu a început să creeze, ci creează dintotdeauna. (Eternitatea trecută, fiind percepută subiectiv ca infinită, nu se poate termina, ca Dumnezeu să înceapă să creeze, la un anumit moment în timp).
    Paradoxul „Dumnezeului singur” poate fi evaluat și etic – prin dilema pe care o ridică: Dacă Dumnezeu a fost singur o eternitate, deși se putea înconjura cu ființe raționale, este personificarea egoismului. Dacă a început cândva să creeze, motivat de altruism să împartă viața și fericirea cu alții, este sau a devenit personificarea iubirii. Dar Dumnezeu biblic nu se schimbă în principiile morale, nu poate trece de la egoism la iubire.
    Există în acest caz ființe raționale create, dăinuind din eternitate?
    Biblia începe cu cuvintele „La început Dumnezeu a creat cerurile și pământul” (Gen. 1:1). Dar acest început este unul local, legat de om și mediul lui. Întrucât Cel ce a creat este numit Dumnezeu, este de presupus că avea închinători la acel timp, probabil cei numiți generic „noi” în expresia „să facem om după chipul nostru” (Gen. 1:26; 3:22). Există însă puține informații despre aceste ființe raționale, altele decât oamenii, cum ar fi numărul, vârsta sau natura lor. Nu putem decât să inferăm, într-un mod onorabil pentru Dumnezeu, că un număr infinit dintre aceste ființe există din eternitate! Pentru că este imposibil să fi fost odată un Dumnezeu singur...

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Duhul care ’pledează cu suspine’

    Întotdeauna am admis că în argumentările lui Pavel sunt „unele lucruri greu de înțeles”, care ar putea fi „sucite”, ca să-l citez foarte exact pe Petru (2 Pe 3:16). ’Duhul care pledează cu suspine negrăite’, despre care vorbește Pavel, ar putea fi printre acele lucruri. Cuvintele în discuție se găsesc în epistola către Romani:
    „În acest sens și duhul vine în ajutorul inabilității noastre: căci nu știm să ne rugăm cum trebuie. Dar chiar duhul pledează pentru noi cu suspine negrăite. Cel ce cercetează inimile ştie însă care este năzuința duhului” (8:26, 27).
    Nu are rost să spun că m-am întrebat mereu cum face duhul sfânt acest lucru, și de ce ar scoate suspine neexprimate, în loc să folosească cuvinte sau să acționeze în alt mod direct. Nefiind trinitarian (am scris duhul cu minuscule), am acceptat cuvintele lui Pavel ca pe o construcție literară pentru expresivitatea mesajului – aici personificarea. Duhul ’pledează, suspină, năzuiește’, la fel cum „vântul suflă încotro vrea” (Ioan 3:8)
    A venit însă ziua să examinez mai atent contextul în care apar aceste cuvinte și să constat cu surpriză că nu e în discuție duhul lui Dumnezeu (persoană sau forță), ci duhul omului, sinele său interior ca forță pozitivă. Iată care au fost raționamentele imediate:
  • Duhul omului (și acțiunea lui motivantă spre viață, ca opusă influenței spre moarte a cărnii) este tema întregului capitol (vezi 8:6), iar în contextul mai apropiat duhul este menționat ca atare la versetul 16. „Chiar duhul [primit] mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”.
  • Fiii sunt și moștenitori ai gloriei promise, astfel și asociați ai lui Mesia (17, 18), iar în legătură cu ’eliberarea din robia stricăciunii’ există o promisiune veche (Gen 3:15). „Creația așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (19), „toată creația suspină” (22), „și noi [fiii, sămânța promisă]... suspinăm în noi, așteptând înfierea” (23), „așteptăm cu răbdare” (24). ’În noi’ înseamnă în duhul nostru.
  • Acum, după ce a spus că duhul nostru mărturisește, că atât creația cât și fiii, în timp ce așteaptă cu o dorință înfocată, suspină, și o fac în duhul lor („suspinăm în noi”), Pavel ajunge la cuvintele cheie: „În acest sens și duhul vine în ajutorul inabilității noastre: căci nu știm să ne rugăm cum trebuie. Dar chiar duhul pledează pentru noi cu suspine negrăite” (26). Poate ”traduce” Dumnezeu aceste suspine nearticulate ale duhului, în fapt intenția inimii noastre?
  • „Cel care cercetează inimile știe însă care este năzuința duhului” (27a). Este evident din această ultimă precizare că Pavel vorbește despre suspinul nearticulat din inima omului, care este acceptat de Dumnezeu ca transmițând năzuința, intenția sau gândirea lui.
    Desigur, discuția ar putea fi extinsă, este loc de critică textuală, fiind de spus ceva despre evoluția lecțiunii în manuscrise, ca și despre implicațiile teologice, dar nu am intenționat mai mult acum decât să notez o observație care m-a surprins recent. Voi căuta să văd dacă există versiuni biblice și comentarii ale erudiților care să fi atras atenția și după caz voi reveni.
Clement, Stromata, VII:7, aprox. 198 - 203 e.n., despre creștinul pios:
    Dar el nu folosește rugăciunea cu cuvinte în gura sa; după ce a învățat să ceară Domnului ce se cuvine. În orice loc astfel, dar nu formal și vizibil pentru mulțime, el se va ruga. În timp ce este în mers, în conversație, când tace, când este angajat în lectură și în acțiuni cu mintea, se va ruga în orice situație. Dacă doar formează gândul în camera secretă a sufletului său și îl cheamă pe Tatăl "cu suspine negrăite", El este aproape, este lângă el, pe când încă vorbește.

miercuri, 18 ianuarie 2012

Autoritatea lui Iacov

    Nu o dată am simțit că există o anumită disparitate în canonul NT în ce privește cărțile incluse. Dacă biserica primară a început cu creștinii evrei conduși de cei doisprezece, de ce scrierile acestora ocupă un loc atât de modest în canon, în comparație cu scrierile lui Pavel?
    Mai recent am devenit conștient de existența unui conflict între Pavel și Iacov pe marginea Legii și circumciziei, conflict care a dus, se pare, la o sciziune în biserica timpurie. De asemenea, am reperat semnalele unor bibliști care îi suspectează pe creștinii paulini de mai târziu că au estompat realitatea istorică în canon, diminuând rolul jucat de biserica iudaică din Ierusalim, în primul rând rolul lui Iacov.
    Motivele ar fi putut fi multiple dar, dincolo de cele apologetice (creștinii evrei, ebioniții, au devenit în timp eretici pentru teologia simplă la care ar fi rămas), a fost probabil dorința de a se accentua distanța și independența bisericii de iudaism, într-o lume romană în care antisemitismul era regula.
    Pe acest fond este, cred, mai mult decât oportună o retrospectivă istorică a rolului jucat de Iacov. În acest sens am găsit un material relevant și echilibrat ca întindere într-un document (The Problem with Paul) de la http://www.onlinechurch.com.au. Lectură plăcută!
    Iacov, fratele după mamă al lui Cristos, a fost un om important în Biserica timpurie. O cercetare atentă scoate la lumină că nu a existat autoritate mai mare decât Iacov în biserica primară, după plecarea lui Isus. Diverse surse creștine timpurii îl prezintă pe Iacov ca episcop al Ierusalimului, ales de apostoli la porunca lui Isus.
    Eusebiu din Cezareea (260-340 e.n.), arhiepiscop în timpul lui Constantin, spune în Istoria bisericească că Iacov a fost “fratele Domnului, ales de către apostoli la tronul episcopal din Ierusalim” (E.H. 2.23).
    După Evanghelia lui Toma discipolii, știind că Isus va pleca în curând de la ei, l-au întrebat cine îi va conduce. “Și Isus le-a spus: ‘Ori de unde veți veni, mergeți la Iacov cel Drept, din a cărui cauză au venit în existență cerul și pământul’” (Coptic logion 12).
    In Palestina, Epifanie, episcop de Salamina (315-404 e.n.), a avut acces la scrieri despre care spune că erau numite Anabathmoi Jacobou (‘Ascensiunile lui Iacov’) și Evanghelia evreilor (folosită de creștinii evrei de la început, numiți ebioniți sau ‘săracii’), în prezent ambele pierdute. Din acestea aflăm că “odată, în timpul unei secete, el [Iacov] și-a ridicat mâinile spre Cer și s-a rugat, și deodată Cerul a trimis ploaie... Astfel că nu l-au mai numit cu numele lui, ci numele lui a fost mai degrabă Cel Drept [în ebraică, 'Țadik'].
    “Numai lui Iacov i-a fost permis să intre o dată pe an în Sfânta Sfintelor [sanctuarul cel mai interior al Templului], fiindcă era un nazireu și înrudit cu preoția. Căci Maria a fost înrudită în două feluri cu Elisabeta [mama lui Ioan Botezătorul], iar Iacov era un membru distins al preoției, pentru că cele două triburi erau singurele legate unul de altul, tribul regal de cel preoțesc” (Panarion 30).
    El povestește că ‘Ascensiunile lui Iacov’ trata despre discursurile pe care acesta le-a ținut maselor la Templul din Ierusalim și spune că Iacov era “primul căruia Domnul îi incredințase tronul său pe pământ”.
    Ieronim (342-420 e.n.), care și-a bazat cunoștințele pe Hegesippus, Clement din Alexandria și istoricul evreu Iosefus, confirmă acest lucru în lucrarea lui Viața unor oameni iluștri, cap. 2, spunând că “doar el [Iacov] se bucura de privilegiul de a intra în Sfânta Sfintelor deoarece, în realitate el nu purta haine de lâna, ci numai de in și mergea singur în Templu și se ruga în favoarea poporului, așa încât genunchii lui ajunseseră cunoscuți ca având asprimea celor de camilă”, și că după ce a murit Isus el “a fost numit imediat de către Apostoli episcop de Ierusalim”.
    Evreul creștin din Palestina, Hegesippus (100-180 e.n.), din ale cărui cinci cărți despre istoria Bisericii timpurii au supraviețuit doar porțiuni în pasajele citate de Eusebiu, ne spune că “au existat mulți cu numele Iacov, dar că acesta… fratele Domnului… a fost Sfânt de la nașterea lui. Toți, începând din timpul Domnului până la noi, l-au numit Cel Drept”, și că „[din] cauza Dreptății lui fără egal a fost numit Cel Drept și Oblias”, cel din urmă fiind un cuvânt straniu pe care îl descrie ca însemnând „Bastionul Poporului și Dreptate” (E.H. 2.23); pentru Epiphanius cuvântul înseamnă „Zid”; pentru Eusebiu „Protecția Poporului”.
    Reglementările Apostolice Siriene, din secolul al doilea, ne spune că Iacov a fost „fratele lui Cristos după carne… și episcop numit al Ierusalimului de către Domnul însuși” (8.35).
    Într-un alt pasaj, care a supraviețuit numai în scrierile lui Eusebiu, Clement din Alexandria (150-215 e.n.) ne spune că ‘darul cunoștinței’ a fost împărtășit de Isus lui „Iacov cel Drept, lui Ioan și lui Petru” și că aceștia, la rândul lor, l-au tramsmis celorlalți apostoli, iar ei la cei Șaptezeci dintre care Barnaba era unul” (E.H. 2.1).
    Clement din Roma (30-97 CE), sau cineva presupus a fi el, își adresează scrisoarea din Omiliile Pseudo-Clementine lui „Iacov… Episcopul Episcopilor, care cârmuiește Ierusalimul, Sfânta Adunare a evreilor și Adunările de pretutindeni”, după cum face și Petru în Omiliile lui epistolare.
    Chiar Iosefus (37-96 CE), care n-a fost creștin, în sensul în care înțelegem noi acest lucru, dar care a fost contemporan cu Iacov, știe despre el și chiar accentuează că evreii au crezut că moartea lui Iacov a fost motivul pentru care a căzut Ierusalimul: „Aceste lucruri [Revolta și distrugerea care a urmat a Ierusalimului de către romani] li s-au întâmplat evreilor ca răzbunare pentru Iacov cel Drept, care a fost un frate al lui Isus, cel cunoscut ca și Cristos, căci el, deși era cel mai Drept dintre oameni, evreii l-au omorât”. Acest pasaj, remarcat și de Origen (185-254 e.n.) și de Ieronim, există numai în Istoria bisericească a lui Eusebiu, Comentariul la Galateni al lui Ieronim și scrisoarea lui Origen (Contra Celsus 1.47). În mod interesant, NU MAI EXISTĂ ÎN NICI UN MANUSCRIS PE CARE ÎL AVEM DE LA IOSEFUS. Comentând asupra pasajului, Eusebiu spune: “Iacov trebuie să fi fost un om atât de remarcabil și de general apreciat pentru Dreptate, încât chiar și cei mai inteligenți dintre evrei au perceput că acesta a fost motivul pentru care martirajul lui a fost imediat urmat de asediul Ierusalimului” (E.H. 2.23). Aceasta contrazice punctul de vedere creștin că templul a căzut din cauza profeției și morții lui Isus, după cum Origen este pe deplin conștient și se străduiește să ‘corecteze’ în Contra Celsus. Tot el ne spune că “fapt uimitor este că, deși el [Iosefus] nu l-a acceptat pe Isus ca și Cristos, a dat totuși mărturie că Dreptatea lui Iacov a fost atât de mare… încât mulțimea a crezut că a suferit aceste lucruri din cauza [lui]” (Commentariu la Matei, 10.17).
    La rândul lui, Ieronim scrie în Viața unor oameni iluștri: “Tot Iosefus consemnează tradiția că acest Iacov a fost de o așa Sfințenie și reputație în mijlocul poporului încât s-a crezut despre distrugerea Ierusalimului că s-a întâmplat din cauza morții lui”, iar într-un Comentariu că “Atât de Sfânt era Iacov, încât oamenii încercau să-i atingă franjurile hainei lui” (Comentariu la Galateni 1:19). Acestea erau ciucurii despre care era poruncit să fie purtați de evreii care respectau Legea, în Numeri 15:38, așa încât „să vă uitați la [ei] și să vă aduceți aminte toate poruncile Domnului, ca să LE ÎMPLINIȚI”.
    „Din a cărui cauză au venit în existență cerul și pământul”, „Sfânt de la nașterea lui”, „Cel Drept”, „Bastionul Poporului”, Ierusalimul căzând „din cauza morții lui”… Acestea sunt cuvinte puternice, greu de ignorat și în concordanță cu ce SPUN TOATE SURSELE DESPRE EL. Este important să punctăm că sursele disponibile nu-l prezintă pe Iacov doar Capul „creștinismului”, ci CONDUCĂTORUL EVREIESC POPULAR AL ZILELOR LUI, cel numit Țadik (Cel Drept), prin excelență, a cărui moarte a adus prăbușirea Ierusalimului, în ton cu noțiunea din Proverbele (10:25) și Cabala (Țohar 1.59b) că „Țadik este Temelia” și „Stâlpul care susține lumea”. Pavel înțelege conceptul când spune în Galateni că se suie la Ierusalim ca să-i întâlnească pe „Iacov, Chifa și Ioan, care sunt priviți ca stâlpi” (Gal. 2:9).

marți, 10 ianuarie 2012

Identitatea discipolului iubit

    Dând câteva clicuri prin paginile lui J. Tabor, și fără să-i citesc cartea, am dat peste o argumentare cu o concluzie la care nu m-am gândit până acum în legătură cu identitatea discipolului iubit de Isus. Ups! Nu este tânărul-bătrânul Ioan, scriitorul Evangheliei ce-i poartă numele?
    În loc să rezum și mai mult rezumatul pe care-l face el, poate e mai bine să-l citez întegral…
The Identity of the Beloved Disciple | 6 Iulie 2006 | Autor: James Tabor
    În The Jesus Dynasty sugerez că personajul enigmatic din Evanghelia lui Ioan, descris ca „discipolul pe care-l iubea Isus”, sau mai uzual „discipolul iubit”, nu este altul decât Iacov, fratele lui Isus. Acesta este acel apropiat nenumit cu numele, care „stătea la masă la pieptul lui Isus” la ultima cină, și căruia Isus îi transferă grija pentru mama sa, Maria. Tot el pare să fie și „martorul ocular” pe care se bazează tradițiile încorporate în Evanghelia lui Ioan (21:24).
    Punctul de vedere tradițional – cum că discipolul iubit era apostolul pescar Ioan, unul din fiii lui Zebedei, poate fi găsit în istorie începând de la Irineu (c. 180 AD). De-a lungul secolelor au fost propuși diferiți alți candidați, inclusiv un alt Ioan cunoscut drept „cel Bătrân”, Lazăr și Maria Magdalena. Mai recent, am întâlnit chiar speculații pe web, evident inspirate de fenomenul Codul Davinci, că discipolul iubit ar fi fost un „fiu” nenumit al lui Isus, a cărui identitate a fost necesar să fie ascunsă. Unii învățați l-au considerat doar o construcție literară reprezentând „discipolul ideal”, fără o identitate concretă. James Charlesworth examinează toate posibilitățile în cartea sa The Beloved Disciple (Discipolul iubit) și în final argumentează că a fost apostolul Toma.
    Evanghelia lui Ioan îl menționează pe discipolul iubit în numai patru scene, toate la sfârșitul povestirii lui: la ultima cină, la cruce, la mormântul gol și la Marea Galileii după învierea lui Isus. Fiindcă nu este amintit mai devreme, avem chiar foarte puține de la care să pornim. Iată pasajele în traducerea NTR (în original RSV) :
  • Ioan 13:23-25: Unul dintre ucenicii Lui, cel pe care-l iubea Isus, stătea la masă sprijinit de pieptul lui Isus. Simon Petru i-a făcut semn să-L întrebe pe Isus cine este cel despre care vorbeşte. Ca urmare, în timp ce stătea la masă sprijinit de pieptul lui Isus, el L-a întrebat: – Doamne, cine este?
  • Ioan 19:26, 27, 34, 35: Când Isus a văzut-o pe mama Lui şi, lângă ea, pe ucenicul pe care-l iubea10, i-a zis mamei Sale: „Femeie, iată-l pe fiul tău!“. Apoi i-a zis ucenicului: „Iat-o pe mama ta!“ Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o acasă la el... ci unul dintre soldaţi I-a străpuns coasta cu suliţa; şi imediat a ieşit sânge şi apă. Cel ce a văzut lucrul acesta a depus mărturie şi mărturia lui este adevărată. Şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi.
  • Ioan 20:2-8: [Maria Magdalena] a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt ucenic, cel pe care-l iubea Isus, şi le-a zis: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus!“ Atunci Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi s-au dus la mormânt. Cei doi au început să alerge împreună, dar celălalt ucenic a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Când s-a aplecat să se uite înăuntru, a văzut fâşiile de pânză întinse pe jos, dar n-a intrat. Simon Petru, care îl urma, a ajuns şi el; a intrat în mormânt... Atunci celălalt ucenic, care ajunsese primul la mormânt, a intrat şi el...
  • Ioan 21:1, 2, 7, 20-24: După aceea, Isus li S-a arătat din nou ucenicilor, la Marea Tiberiadei. Li S-a arătat astfel: Simon Petru, Toma – cel numit „Didimus“ –, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedei şi alţi doi dintre ucenicii lui Isus, erau împreună... Atunci ucenicul pe care-l iubea Isus i-a zis lui Petru: „Este Domnul!“ Auzind că este Domnul, Simon Petru şi-a pus haina pe el, pentru că era dezbrăcat, şi s-a aruncat în mare... Petru s-a întors şi l-a văzut venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care la cină stătuse la masă la pieptul lui Isus şi-L întrebase: „Doamne, cine este cel ce Te va trăda?“ Văzându-l, Petru L-a întrebat pe Isus: – Doamne, dar cu acesta ce va fi? Isus i-a răspuns: – Dacă vreau ca el să rămână până vin Eu, ce te priveşte pe tine?! Tu urmează-Mă! Din pricina aceasta a ieşit zvonul între fraţi că acel ucenic nu va muri. Dar Isus nu-i spusese că nu va muri, ci: „Dacă vreau ca el să rămână până vin Eu, ce te priveşte pe tine?!“ Acesta este ucenicul care depune mărturie cu privire la aceste lucruri şi care a scris aceste lucruri. Şi ştim că mărturia lui este adevărată.
    Mai este posibil ca discipolul iubit să fie menționat în Ioan 18:15, deși nu îi este dată această denumire: „Simon Petru împreună cu un alt ucenic L-au urmat pe Isus. Acel ucenic era cunoscut marelui preot şi a intrat cu Isus în curtea marelui preot. Petru însă stătea afară, la poartă. Celălalt ucenic, care era cunoscut marelui preot, a ieşit afară, a vorbit cu portăreasa şi l-a adus pe Petru înăuntru”.
    Bazat pe aceste texte aș face precizările:
  1. Discipolul iubit este un bărbat, nu o femeie. Și fiindcă Maria Magdalena ajunge la mormânt și apoi aleargă să le spună vestea despre mormântul gol lui Petru și acestui „alt ucenic”, pe care-l iubea Isus, acesta nu poate fi Maria Magdalena.
  2. Toți cei menționați cu numele în Evanghelia lui Ioan, în mod special în aceste ultime capitole, 13-21, cel mai probabil nu pot fi discipolul iubit, din cauză că identitatea lui este acoperită, nu revelată printr-un nume. Aceasta înseamnă că îi putem elimina pe cei menționați în Ioan 21:1, 2, ca și pe Filip, Andrei și Iuda Iscarioteanu.
  3. Dacă acceptăm că pasajul din Ioan 18:15 se referă la personajul nostru, discipolul iubit pare să aibă legături cu preoții, fiind în măsură să-i obțină lui Petru accesul în curtea casei marelui preot, cunoscând pe femeia de la poartă.
  4. Discipolul iubit o ia în grija sa pe Maria, mama lui Isus, Isus fiind până la acest moment responsabil de familie, ca și fiu mai mare pe funcția de „cap al casei”. El este desemnat în mod oficial ca „fiu”, însemnând că trebuie să preia funcția de purtător de gijă față de familie, pe care Isus n-o mai putea îndeplini. Fie că scena de la cruce poate fi luată ca fapt istoric, fie că nu, eu cred că ea reflectă oricum o tradiție despre trecerea mamei lui Isus în grija unuia care a devenit „fiul” cu responsabilitate față de familie, inclusiv față de mama lui. El părăsise evident scena și cineva trebuia să-și asume conducerea în familie și să aibă grijă de mama lui.
  5. Discipolul iubit este prezent la ultima cină și astfel, posibil unul dintre cei doisprezece. Pe baza lui Marcu cel puțin, pentru că Ioan nu specifică acest lucru, adică că masa comună a fost numai între Isus și cei doisprezece. Descrierea acestui discipol stând „sprijinit de pieptul lui Isus” la ultima cină, indică un loc onorat de apropiere și intimitate. Isus îi iubește pe toți discipolii săi, dar acest unul ocupă un loc special.
    Sunt convins că aceste tradiții din Evanghelia lui Ioan se referă la cineva real, nu la un personaj simbolic. Acesta ar trebui să ne fie cunoscut pe nume din alte pasaje și din tradițiile creștine timpurii. Dacă eliminăm personajele care apar cu numele în aceste capitole de la urmă ale Evangheliei, în special pe Lazăr, Simon Petru, Toma, Natanael, Filip și Andrei, pe Iacov și Ioan, cei doi fii ai lui Zebedei, și pe Iuda Iscarioteanu, cine mai rămâne?
    Dintre cei doisprezece apostoli este demn de notat că singurii care nu apar cu numele în Evanghelia lui Ioan sunt „celălalt” Iacov, „celălalt” Iuda, „celălalt” Simon și Matei. Isus are trei frați: Iacov, Simon și Iuda, precum și un al patrulea, Iosif. Cred că ar putea exista dovezi, după cum indic în carte, că Matei are și numele de Iosif. Această tăcere pare mai mult decât neprevăzută sau întâmplătoare.
    Dați fiind acești factori, părerea mea este că Iacov, fratele lui Isus, transpare drept cel mai bun candidat. El este cel care preia conducerea continuatorilor lui Isus. „Mama și frații” lui Isus sunt menționați în cartea Faptelor ca fiind în viață și împreună. A ne imagina un alt candidat îndeplinind acum funcția de intendent peste familie, cum ar fi Lazăr sau pescarul Ioan, este pur și simplu lipsit de sens - cu Iacov prezent și în funcția de conducător al comunității. În cartea mea aduc argumente că Iacov, fratele lui Isus, a fost unul dintre cei doisprezece și că se face referire la el drept „Iacov cel mic” sau „Iacov cel tânăr”, care are un frate numit Iose. Marcu îi numește pe „Iacov și Iose” drept cei doi frați mai mari ai lui Isus. Iacov, fratele lui Isus, este cunoscut de asemenea pentru orientarea lui preoțească, chiar dacă mama lui este din David, în cazul că genealogia din Luca este a ei. După cum dezbat în carte, acea linie genealogică are în ea o componentă importantă de sânge preoțesc/levitic, la fel cum Aaron s-a căsătorit cu Elișeva, prințesa de frunte din Iuda. Hegisippus ne spune că Iacov purta inul alb de preot și un fel de mitră, și că lui îi era permis să intre în sanctuarul interior al templului – probabil ca reprezentant al nazareenilor. De asemenea, avem tradiția din Evanghelia evreilor că Iacov a fost efectiv prezent la ultima cină și că Isus i-a înmânat un tip de „haină” care semnifica slujba sa preoțească.
    Cred că este foarte probabil că acea comunitate care a dat formă finală Evangheliei lui Ioan, după cum este indicat în Ioan 21:24, a avut acces la mărturii directe, provenind de la Iacov, fratele lui Isus. În mare măsură însă, la fel ca în cazul Evangheliei lui Toma, produsul final care a ajuns până la noi este considerabil expandat în direcții gnostice/dualiste și acoperit de o consistentă depunere teologică. Este demn de notat că și Evanghelia lui Toma îl evidențiază pe Iacov drept cel căruia Isus i-a transmis autoritatea sa, chiar dacă această lucrare, în forma ei prezentă, pare mult îndepărtată de perspectiva teologică a personajului istoric numit Iacov. Cred că același este cazul probabil și cu Evanghelia lui Ioan.

marți, 3 ianuarie 2012

Dinastia lui Isus

Recenzia unei cărți interesante de la http://jesusdynasty.com/


Bazată pe analiza atentă a celor mai timpurii documente creștine și a unor descoperiri arheologice recente, The Jesus Dynasty oferă o interpretare îndrăzneață, inedită, a vieții lui Isus și a originilor creștinismului.

În The Jesus Dynasty (Dinastia lui Isus) eruditul biblic James Tabor ne aduce mai aproape decât oricând de personajul istoric Isus. După cum știm, Isus a fost fiul Mariei, o tânără care a rămas însărcinată înainte de căsătoria ei cu un bărbat pe nume Iosif. Evangheliile ne spun că Isus a avut patru frați și două surori, care toți au avut probabil un tată diferit de al lui. S-a alăturat unei mișcări mesianice inițiată de o rudă a lui, Ioan Botezătorul, pe care l-a considerat învățătorul lui și un mare profet. Ioan și Isus au împlinit împreună rolurile celor Doi Mesia care erau așteptați în acel timp, Ioan ca descendent preoțesc al lui Aaron și Isus ca descendent regal al lui David. Au predicat împreună venirea împărăției lui Dumnezeu. Mișcarea lor a fost una apocaliptică, care aștepta ca Dumnezeu să-și instaureze împărăția pe pământ, după cum este descris de către profeți. Cei doi mesia au trăit într-o vreme de tulburări, teritoriul istoric al lui Israel fiind ocupat de puternicul imperiu roman. În timpul vieții lui Isus au avut loc răzvrătiri violente ale evreilor împotriva Romei.
    Ioan și Isus au predicat aderența la Tora, legea mozaică. Dar misiunea lor s-a schimbat dramatic când Ioan a fost arestat și apoi ucis. După un timp de incertitudine, Isus a început să predice din nou în Galileea și a provocat autoritățile romane și pe colaboratorii acestora din Ierusalim. A numit un Consiliu de Doisprezece care să domnească peste cele douăsprezece triburi ale lui Israel, între care i-a inclus pe cei patru frați ai săi. După ce a fost crucificat de romani, Iacov, fratele lui – ”ucenicul iubit” – , a preluat conducerea Dinastiei lui Isus.
    Iacov, asemenea lui Ioan și Isus înaintea lui, s-a considerat un evreu credincios. Nici unul dintre ei n-a crezut că mișcarea lor a fost o religie nouă. Pavel este cel ce l-a transformat pe Isus și mesajul lui, prin lucrarea lui la națiuni, rupând-o cu Iacov și continuatorii lui Isus din Ierusalim și predicând un mesaj bazat pe propriile lui revelații, care avea să devină creștinismul. Isus a devenit un personaj a cărui umanitate a fost ascunsă; Ioan a devenit doar un predecesor al lui Isus; iar Iacov și ceilalți au fost nimic mai mult decât uitați.
    James Tabor a studiat pentru mai bine de treizeci de ani cele mai timpurii documente ale creștinismului care au supraviețuit, și a participat la imporante excavații arheologice în Israel. Pe acest fond, Tabor reconstruiește pentru noi mișcarea care a căutat izbăvirea spirituală, socială și politică a evreilor, mișcare condusă de o singură familie. The Jesus Dynasty oferă o versiune alternativă la originile creștinismului, una care ne duce mai aproape decât oricând de Isus, familia și continuatorii lui. Istorisirea este surprinzătoare și controversată, dar incitantă, așa cum numai o istorie de mult pierdută poate fi, când este în sfârșit recuperată.
    Aceasta este o carte care ne va schimba modul cum înțelegem unul dintre cele mai cruciale momente din istorie.
    James D. Tabor este conducătorul departamentului de studii religioase al Universității din Charlotte a Carolinei de Nord. Deține un doctorat în studii biblice de la Universitatea din Chicago și este expert în Manuscrisele de la Marea Moartă și origini creștine. Autorul câtorva cărți anterioare, el este consultat frecvent de către mass-media în aceste subiecte și a apărut în numeroase programe de televiziune și radio.
>
Alte recenzii ale cărții la Amazon.com sau Barnes&Noble