Nu o dată am simțit că există o anumită disparitate în canonul
NT în ce privește cărțile incluse. Dacă biserica primară a început cu creștinii
evrei conduși de cei doisprezece, de ce scrierile acestora ocupă un loc atât de
modest în canon, în comparație cu scrierile lui Pavel?
Mai recent am devenit conștient de existența unui conflict între Pavel
și Iacov pe marginea Legii și circumciziei, conflict care a dus, se pare, la o sciziune în biserica timpurie. De asemenea, am reperat semnalele unor bibliști
care îi suspectează pe creștinii paulini de mai târziu că au estompat realitatea istorică în canon, diminuând rolul jucat de biserica iudaică din Ierusalim, în primul rând rolul
lui Iacov.
Motivele ar fi putut fi multiple dar, dincolo de cele apologetice (creștinii evrei, ebioniții,
au devenit în timp eretici pentru teologia simplă la care ar fi rămas), a fost probabil
dorința de a se accentua distanța și independența bisericii de iudaism, într-o
lume romană în care antisemitismul era regula.
Pe acest fond este, cred, mai mult decât oportună o
retrospectivă istorică a rolului jucat de Iacov. În acest sens am găsit un material relevant
și echilibrat ca întindere într-un document (The Problem with Paul) de la http://www.onlinechurch.com.au. Lectură plăcută!
Iacov, fratele după mamă al lui Cristos, a fost un om important în
Biserica timpurie. O cercetare atentă scoate la lumină că nu a existat
autoritate mai mare decât Iacov în biserica primară, după plecarea lui Isus. Diverse
surse creștine timpurii îl prezintă pe Iacov ca episcop al Ierusalimului, ales de apostoli la porunca lui Isus.
Eusebiu din Cezareea (260-340 e.n.), arhiepiscop în timpul lui Constantin,
spune în Istoria bisericească că
Iacov a fost “fratele Domnului, ales de către apostoli la tronul episcopal din
Ierusalim” (E.H. 2.23).
După Evanghelia lui Toma
discipolii, știind că Isus va pleca în curând de la ei, l-au întrebat cine îi
va conduce. “Și Isus le-a spus: ‘Ori de unde veți veni, mergeți la Iacov cel
Drept, din a cărui cauză au venit în existență cerul și pământul’” (Coptic
logion 12).
In Palestina, Epifanie, episcop de Salamina (315-404 e.n.), a avut
acces la scrieri despre care spune că erau numite Anabathmoi Jacobou (‘Ascensiunile lui Iacov’) și Evanghelia evreilor (folosită de creștinii
evrei de la început, numiți ebioniți sau ‘săracii’), în prezent ambele pierdute.
Din acestea aflăm că “odată, în timpul unei secete, el [Iacov] și-a ridicat mâinile
spre Cer și s-a rugat, și deodată Cerul a trimis ploaie... Astfel că nu l-au
mai numit cu numele lui, ci numele lui a fost mai degrabă Cel Drept [în ebraică,
'Țadik'].
“Numai lui Iacov i-a fost permis să intre o dată pe an în Sfânta
Sfintelor [sanctuarul cel mai interior al Templului], fiindcă era un nazireu și
înrudit cu preoția. Căci Maria a fost înrudită în două feluri cu Elisabeta
[mama lui Ioan Botezătorul], iar Iacov era un membru distins al preoției,
pentru că cele două triburi erau singurele legate unul de altul, tribul regal
de cel preoțesc” (Panarion 30).
El povestește că ‘Ascensiunile lui Iacov’ trata despre
discursurile pe care acesta le-a ținut maselor la Templul din Ierusalim și
spune că Iacov era “primul căruia Domnul îi incredințase tronul său pe pământ”.
Ieronim (342-420 e.n.), care și-a bazat cunoștințele pe
Hegesippus, Clement din Alexandria și istoricul evreu Iosefus, confirmă acest
lucru în lucrarea lui Viața unor oameni iluștri,
cap. 2, spunând că “doar el [Iacov] se bucura de privilegiul de a intra în Sfânta
Sfintelor deoarece, în realitate el nu purta haine de lâna, ci numai de in și
mergea singur în Templu și se ruga în favoarea poporului, așa încât genunchii
lui ajunseseră cunoscuți ca având asprimea celor de camilă”, și că după ce a
murit Isus el “a fost numit imediat de către Apostoli episcop de Ierusalim”.
Evreul creștin din Palestina, Hegesippus (100-180 e.n.), din ale cărui cinci cărți despre istoria Bisericii timpurii au supraviețuit
doar porțiuni în pasajele citate de Eusebiu, ne spune că “au existat mulți cu
numele Iacov, dar că acesta… fratele Domnului… a fost Sfânt de la nașterea lui.
Toți, începând din timpul Domnului până la noi, l-au numit Cel Drept”, și că „[din]
cauza Dreptății lui fără egal a fost numit Cel Drept și Oblias”, cel din urmă
fiind un cuvânt straniu pe care îl descrie ca însemnând „Bastionul Poporului și
Dreptate” (E.H. 2.23); pentru Epiphanius cuvântul înseamnă „Zid”; pentru
Eusebiu „Protecția Poporului”.
Reglementările Apostolice Siriene, din secolul al doilea,
ne spune că Iacov a fost „fratele lui Cristos după carne… și episcop numit al
Ierusalimului de către Domnul însuși” (8.35).
Într-un alt pasaj, care a supraviețuit numai în scrierile lui
Eusebiu, Clement din Alexandria (150-215 e.n.) ne spune că ‘darul cunoștinței’
a fost împărtășit de Isus lui „Iacov cel Drept, lui Ioan și lui Petru” și că
aceștia, la rândul lor, l-au tramsmis celorlalți apostoli, iar ei la cei
Șaptezeci dintre care Barnaba era unul” (E.H. 2.1).
Clement din Roma (30-97 CE), sau cineva presupus a fi el, își
adresează scrisoarea din Omiliile Pseudo-Clementine lui „Iacov…
Episcopul Episcopilor, care cârmuiește Ierusalimul, Sfânta Adunare a evreilor
și Adunările de pretutindeni”, după cum face și Petru în Omiliile lui
epistolare.
Chiar Iosefus (37-96 CE), care n-a fost creștin, în sensul în care
înțelegem noi acest lucru, dar care a fost contemporan cu Iacov, știe despre el
și chiar accentuează că evreii au crezut că moartea lui Iacov a fost motivul
pentru care a căzut Ierusalimul: „Aceste lucruri [Revolta și distrugerea care a
urmat a Ierusalimului de către romani] li s-au întâmplat evreilor ca răzbunare
pentru Iacov cel Drept, care a fost un frate al lui Isus, cel cunoscut ca și
Cristos, căci el, deși era cel mai Drept dintre oameni, evreii l-au omorât”.
Acest pasaj, remarcat și de Origen (185-254 e.n.) și de Ieronim, există numai
în Istoria bisericească a lui Eusebiu, Comentariul la Galateni
al lui Ieronim și scrisoarea lui Origen (Contra Celsus 1.47). În mod
interesant, NU MAI EXISTĂ ÎN NICI UN MANUSCRIS PE CARE ÎL AVEM DE LA IOSEFUS.
Comentând asupra pasajului, Eusebiu spune: “Iacov trebuie să fi fost un om atât
de remarcabil și de general apreciat pentru Dreptate, încât chiar și cei mai
inteligenți dintre evrei au perceput că acesta a fost motivul pentru care
martirajul lui a fost imediat urmat de asediul Ierusalimului” (E.H. 2.23). Aceasta
contrazice punctul de vedere creștin că templul a căzut din cauza profeției și
morții lui Isus, după cum Origen este pe deplin conștient și se străduiește să
‘corecteze’ în Contra Celsus. Tot el ne spune că “fapt uimitor este că, deși
el [Iosefus] nu l-a acceptat pe Isus ca și Cristos, a dat totuși mărturie că Dreptatea
lui Iacov a fost atât de mare… încât mulțimea a crezut că a suferit aceste
lucruri din cauza [lui]” (Commentariu la Matei, 10.17).
La rândul lui, Ieronim scrie în Viața unor oameni iluștri: “Tot Iosefus consemnează tradiția că
acest Iacov a fost de o așa Sfințenie și reputație în mijlocul poporului încât s-a
crezut despre distrugerea Ierusalimului că s-a întâmplat din cauza morții lui”,
iar într-un Comentariu că “Atât de Sfânt era Iacov, încât oamenii încercau să-i
atingă franjurile hainei lui” (Comentariu la Galateni 1:19). Acestea
erau ciucurii despre care era poruncit să fie purtați de evreii care respectau
Legea, în Numeri 15:38, așa încât „să
vă uitați la [ei] și să vă aduceți aminte toate poruncile Domnului, ca să LE
ÎMPLINIȚI”.
„Din a cărui cauză au venit în existență cerul și pământul”, „Sfânt de
la nașterea lui”, „Cel Drept”, „Bastionul Poporului”, Ierusalimul căzând „din
cauza morții lui”… Acestea sunt cuvinte puternice, greu de ignorat și în
concordanță cu ce SPUN TOATE SURSELE DESPRE EL. Este important să punctăm că
sursele disponibile nu-l prezintă pe Iacov doar Capul „creștinismului”, ci
CONDUCĂTORUL EVREIESC POPULAR AL ZILELOR LUI, cel numit Țadik (Cel Drept), prin
excelență, a cărui moarte a adus prăbușirea Ierusalimului, în ton cu noțiunea
din Proverbele (10:25) și Cabala (Țohar 1.59b) că „Țadik este
Temelia” și „Stâlpul care susține lumea”. Pavel înțelege conceptul când spune
în Galateni că se suie la Ierusalim ca să-i întâlnească pe „Iacov, Chifa și
Ioan, care sunt priviți ca stâlpi” (Gal. 2:9).
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu