(Sursa: Introspective Cogitations)
Deși nu intenționez ca acest blog să devină prea concentrat pe chestiuni și probleme tehnice/critice ale breslei NT, o să mai insist un pic săptămâna asta. Răsfoiam în grabă prin lista de recenzii de cărți a lui Nick și am dat peste una despre cartea cu adevărat fascinantă a lui O’Neill, Who Did Jesus Think He Was? (Cine a crezut Isus că este?) Mi-a amintit de interesantul lui răspuns la așa numitul ”Secret mesianic”. Așa că, după ce am trecut din nou prin carte, mi-am zis să împărtășesc astăzi câteva gânduri despre ea (vezi și recenzia generală a lui Nick, cu care sunt în esență de acord).
Deși nu intenționez ca acest blog să devină prea concentrat pe chestiuni și probleme tehnice/critice ale breslei NT, o să mai insist un pic săptămâna asta. Răsfoiam în grabă prin lista de recenzii de cărți a lui Nick și am dat peste una despre cartea cu adevărat fascinantă a lui O’Neill, Who Did Jesus Think He Was? (Cine a crezut Isus că este?) Mi-a amintit de interesantul lui răspuns la așa numitul ”Secret mesianic”. Așa că, după ce am trecut din nou prin carte, mi-am zis să împărtășesc astăzi câteva gânduri despre ea (vezi și recenzia generală a lui Nick, cu care sunt în esență de acord).
Îmi amintesc încă cât de exotic suna (mai
ales din perspectivă fundamentalistă) să auzi pentru prima dată expresia ”secretul
mesianic”. ”Uau! Ce?”, se exclama. Cum zic, tăcerea relativă a lui Isus în
public față de calitatea lui de Mesia a dus la o paletă largă de cugetări
erudite (și la sfârșitul a mai mult de unul sau doi copaci). Geza Vermes (în Jesus
the Jew), de exemplu, a conchis că Isus nu s-a considerat nici măcar Mesia.
Totuși, eroul nostru din această postare, J.C. O’Neill, este de altă părere și
argumentează că este justificat să credem că Isus a făcut astfel, atât din
cauza acțiunilor lui, cât și a ”insinuărilor” din spusele lui. El arată că în
timp ce e posibil să nu fi existat un concept unitar despre Mesia în perioada
NT, tema regalității davidice este prezentă în oricare dintre variantele în
care era așteptat. Și așa cum observă despre Isus un alt bine-cunoscut învățat,
Ed Sanders: ”Ce a pretins despre el, a fost egal cu a revendica regalitatea...
a vorbit despre o împărăție; discipolii lui au așteptat să aibă un rol în
aceasta; l-au considerat conducătorul lor; a fost crucificat pentru că a pretins
că este rege” (fapt indicat de inscripție – acuzația plasată deasupra crucii; Jesus and Judaism, p. 322). Totuși, asta
îl lasă pe O’Neill cu dilema să explice de ce a fost Isus atât de reticent să
proclame direct, clar și public că este Mesia, dacă credea că este. Ca să dea
un motiv satisfăcător pentru această enigmă, O’Neill postulează teoria sa
despre ”Legea lui Mesia cel ascuns”. O’Neill
trece în revistă literatura și reține următoarele:
1.
Multe texte biblice erau înțelese mesianic, iar
căutarea după ”tipuri” de Mesia a indicat că ”Mesia, imediat la venirea lui, va
fi greu de identificat”. [p. 42]
2.
Un ”tip” de Mesia ar fi Regele
David. Astfel O’Neill remarcă privațiunile pe care le-a suferit David, inclusiv
perioadele în care a fost nevoit să rămână ”ascuns” cu Zifiții sau să scape și
să se ascundă de propriul lui fiu, Absalom. Astfel, ”exact așa cum nu oricine
în timpul lui David l-a recunoscut pe regele uns, tot așa când avea să vină mai
marele David, nu va fi evident cine este”. [p. 43]
3.
Iosefus a raportat că oamenii căutau și se uitau după ”semnele
salvării”. Mai mult, el înregistrează activitatea a 12 bărbați diferiți care au
acționat într-o ”manieră mesianică”. Totuși, frapant este, după cum remarcă O’Neill,
că ”nici unul dintre ei nu este descris ca spunând că este rege, ci acest
lucru este spus despre ei de către continuatorii lor”. [p. 44] De exemplu, Menahem
Galileanul a înaintat spre Ierusalim ca un rege și a intrat în templu în robe
regale.
4.
Dacă pentru a-l vedea pe ”Mesia
cel ascuns” era necesar discernământ spiritual, un corolar era că Dumnezeu în
cele din urmă îl va revela și declara în mod deschis.
Pe baza acestor dovezi, O’Neill a sugerat
”ipoteza că exista în mod curent o lege evreiască care interzicea, sub
amenințarea cu mortea, blasfemia prezumțioasă a oricărui om care își lua
dreptul să spună că este Mesia, până ce Tatăl nu o făcea în mod limpede”. [p.
48] El susține că vedem reflectat acest lucru în Evangheliile NT, ex. Ioan 19:7
(Iudeii i-au răspuns [lui
Pilat]: – Noi
avem o lege şi potrivit cu legea aceasta el trebuie să moară, pentru că s-a
făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu). O’Neill punctează că ‘Fiul lui Dumnezeu’ era
un titlu mesianic și nu ceva blasfemios în sine. Astfel argumentează că acest
verstet arată că ’legea’ pe care o încălcase Isus a fost să afirme el însuși că era Mesia. Mai
departe, acest lucru pare să fie confirmat de Ioan 19:21 (Atunci
conducătorii preoţilor iudeilor i-au zis lui Pilat: – Nu scrie: „Împăratul
iudeilor“, ci: „El a zis: «Eu sunt Împăratul iudeilor!»“). După O’Neill,
autoritățile evreiești ceruseră în realitate acuratețe în formularea acuzației
de care era vinovat Isus: pentru că ’a spus’ sau ’a pretins’ că este Mesia. El
crede că scriitorul Evangheliei a avut acces la informații exacte în legătură
cu ’natura tehnică’ a acuzației. Cu toate acestea, O’Neill argumentează că Isus
de fapt n-a călcat niciodată această lege.
La prima impresie toate acestea par foarte
posibile. Dar există un hop: în timpul procesului descris în Evanghelii, Isus
pare să afirme în mod clar că este Mesia (‘Fiul lui Dumnezeu‘).O’Neill atribuie
aceste afirmații directe intervenției unor scribi creștini de mai târziu. De
exemplu, Marcu 14:61-63 în comparație cu Matei 26:64, 65:
·
Marcu: Marele
preot l-a întrebat din nou: – Eşti tu Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat? Isus
a răspuns: – Sunt. Şi îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta Puterii
şi venind cu norii cerului! Atunci marele preot şi-a sfâşiat hainele şi a zis:
– Ce nevoie mai avem de martori?!
·
Matei: Marele preot i-a zis: – ...să ne spui dacă
Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu! Isus i-a răspuns: – Tu [o] spui. Dar vă zic că, de acum
încolo, îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta Puterii şi venind pe
norii cerului! Atunci marele preot şi-a sfâşiat hainele şi a zis: – A
blasfemiat! Ce nevoie mai avem de martori?!
O’Neill evidențiază diferența considerabilă
dintre ”sunt” și ”tu o spui”. În fapt, posibila rădăcină arameică pentru ”tu o
spui” este ambiguă și poate însemna chiar ”nu” în context. Ca exemplu, spusele lui Rabbi
Simeon cel Modest:
Cine e mai important, tu sau
marele preot? Rabbi Simeon a rămas tăcut. Rabbi Eliezer i-a zis: ”Înjosește-te
și admite că câinele marelui preot este mai important decât tine”. Simeon a
răspuns, ”Rabbi, tu ai zis-o” (tKel 1.1.6; see Vermes, p. 148).
În plus, când Isus vorbește mai departe
despre ’fiul omului’, nu se are în vedere neapărat pe sine. În fapt, când a exprimat
fraza, a lăsat deschis dacă s-a referit la el însuși sau nu, ori dacă a folosit
fraza ca să se refere la Mesia sau nu. Mai mult, O’Neill face apel la sugestia
lui Vermes că ’fiul omului’ ar putea fi foarte bine o simplă perifrază pentru a
spune ’mine’ sau ’eu’, mai degraba decât să aibă un sens mesianic direct. În
contextul exprimărilor la o judecată, O’Neill segerează că Isus vorbește despre
’judecătorul ceresc’ și că nu face o referire directă la el însuși. Cuvintele
au fost percepute însă de către marele preot ca o afirmație despre sine și aceasta
l-a făcut vinovat pe Isus de blasfemie pentru încălcarea legii lui O’Neill’ referitoare
la “Mesia cel ascuns”.
Chiar dacă face din tăcerea
relativă a lui Isus, în legătură cu calitatea lui de Mesia, o tăcere absolută
în Evanghelii, trebuie admis că ipoteza lui O’Neill despre existența unei legi
care interzicea în mod expres auto-declararea publică a calității de Mesia, are
cu adevărat capacitate justificativă. Ea explică așa numitul ”secret mesianic”
și de ce Isus a fost găsit vinovat de blasfemie la procesul său. În mod
interesant, deși este de acord cu Vermes, că Isus n-a pretins niciodată în
public că este Mesia, O’Neill, contra Vermes, folosește acest lucru ca dovadă
că Isus de fapt credea el însuși că este Mesia! (Este acesta ultimul argument
din tăcere?)
În orice caz, în opinia mea, propunerea
incredibil de imaginativă a lui O’Neill, este mai degrabă nesigură. Cel
puțin lipsa totală de dovezi concrete în legătură cu o asemenea lege, face
existența ei discutabilă. Mai mult, felul în care interpretează el dovezile
biblice este forțat. Așa cum face peste tot în scrierile lui, când dovezile
textuale sunt în contradicție, O’Neill pune dificultatea pe seama intervenției
scribilor creștini de mai târziu. În plus, dacă există motive care să explice mai
bine tăcerea relativă (nu absolută !) a lui Isus în Evanghelii, referitor
la calitatea lui de Mesia, atunci legea ipotetică a lui O’Neill devine inutilă.
Probabil ar putea fi sugerat un motiv mai puțin complicat și mai aplicabil.
În contextul secolului întâi AD, orice
pretenție mesianică purta conotații politice puternice. De fapt, ar fi invocat
imagini de naționalism revoluționar, violent. Așa stând lucrurile, n-ar trebui să
ne surprindă că Isus a evitat orice declarare directă, publică. Mai întâi, o
asemenea declarare ar fi atras fără îndoială atenția autorităților, în sens
negativ – care a fost exact situția care a dus până la urmă la crucificarea
lui. Apoi, Isus pare să fi avut o perspectivă diferită în legătură cu ce
implica calitatea de Mesia. Nu era calea revoluției sângeroase și a unei
cruciade sfinte pentru a-l scăpa pe Israel de Roma sau a-l elibera din cătușele
dușmanului. Mai degrabă, în lupta contra tiraniei, Isus, fiul lui David, nu
doar că a ales armele rezistenței pasive – să parcurgă și mila a doua și să
întoarcă celălalt obraz -, ci a intensificat și depășit chiar acest deziderat,
insistând pe binecuvântarea și rugăciunea pentru cei care au blestemat și, în
mod radical, pe iubirea dușmanilor. Această abordare este drastic diferită de
cărarea părintelui său David, regele-războinic (comp. Ioan 6:15). Mai mult, dacă Isus a fost considerat a fi un mesit,
unul care a dus poporul în rătăcire (comp. Deut 13:6-8; 21:22-23; 11Q
Temple 64:6-10) și care putea aduce mânia Romei asupra poporului, atunci acest
fapt putea oferi suficiente motive autorităților evreiești să scape de el (comp.
Ioan 11:46-53). Oricine strângea și atrăgea mulțimi mari, devenea automat
suspect, atât pentru conducerea evreiască, cât și pentru cea romană. Nu este
nevoie să postulăm o lege referitoare la ”Mesia cel ascuns”, ca să explicăm
dorința autorităților de a-l vedea eliminat pe Isus.
În final, O’Neill ne-a dat o explicație
ingenioasă, captivantă, pentru ”secretul mesianic”, dar până la urmă
neconvingătoare. (Întreaga carte este o lectură bună, deși am așteptat să-l văd
spunând : ”O să demonstrez asta în capitolul următor” [dar n-o face]. Apoi în
capitolul următor: ”Fiind demonstrat că...” [un pic cam
frustrant!])