Autoritatea lui Iacov

    Nu o dată am simțit că există o anumită disparitate în canonul NT în ce privește cărțile incluse. Dacă biserica primară a început cu creștinii evrei conduși de cei doisprezece, de ce scrierile acestora ocupă un loc atât de modest în canon, în comparație cu scrierile lui Pavel?

    Mai recent am devenit conștient de existența unui conflict între Pavel și Iacov pe marginea Legii și circumciziei, conflict care a dus, se pare, la o sciziune în biserica timpurie. De asemenea, am reperat semnalele unor bibliști care îi suspectează pe creștinii paulini de mai târziu că au estompat realitatea istorică în canon, diminuând rolul jucat de biserica iudaică din Ierusalim, în primul rând rolul lui Iacov.

    Motivele ar fi putut fi multiple dar, dincolo de cele apologetice (creștinii evrei, ebioniții, au devenit în timp eretici pentru teologia simplă la care ar fi rămas), a fost probabil dorința de a se accentua distanța și independența bisericii de iudaism, într-o lume romană în care antisemitismul era regula.

    Pe acest fond este, cred, mai mult decât oportună o retrospectivă istorică a rolului jucat de Iacov. În acest sens am găsit un material relevant și echilibrat ca întindere într-un document (The Problem with Paul) de la http://www.onlinechurch.com.au. Lectură plăcută!

    Iacov, fratele după mamă al lui Cristos, a fost un om important în Biserica timpurie. O cercetare atentă scoate la lumină că nu a existat autoritate mai mare decât Iacov în biserica primară, după plecarea lui Isus. Diverse surse creștine timpurii îl prezintă pe Iacov ca episcop al Ierusalimului, ales de apostoli la porunca lui Isus.

    Eusebiu din Cezareea (260-340 e.n.), arhiepiscop în timpul lui Constantin, spune în Istoria bisericească că Iacov a fost “fratele Domnului, ales de către apostoli la tronul episcopal din Ierusalim” (E.H. 2.23).

    După Evanghelia lui Toma discipolii, știind că Isus va pleca în curând de la ei, l-au întrebat cine îi va conduce. “Și Isus le-a spus: ‘Ori de unde veți veni, mergeți la Iacov cel Drept, din a cărui cauză au venit în existență cerul și pământul’” (Coptic logion 12).

    In Palestina, Epifanie, episcop de Salamina (315-404 e.n.), a avut acces la scrieri despre care spune că erau numite Anabathmoi Jacobou (‘Ascensiunile lui Iacov’) și Evanghelia evreilor (folosită de creștinii evrei de la început, numiți ebioniți sau ‘săracii’), în prezent ambele pierdute. Din acestea aflăm că “odată, în timpul unei secete, el [Iacov] și-a ridicat mâinile spre Cer și s-a rugat, și deodată Cerul a trimis ploaie... Astfel că nu l-au mai numit cu numele lui, ci numele lui a fost mai degrabă Cel Drept [în ebraică, 'Țadik'].

    “Numai lui Iacov i-a fost permis să intre o dată pe an în Sfânta Sfintelor [sanctuarul cel mai interior al Templului], fiindcă era un nazireu și înrudit cu preoția. Căci Maria a fost înrudită în două feluri cu Elisabeta [mama lui Ioan Botezătorul], iar Iacov era un membru distins al preoției, pentru că cele două triburi erau singurele legate unul de altul, tribul regal de cel preoțesc” (Panarion 30).

    El povestește că ‘Ascensiunile lui Iacov’ trata despre discursurile pe care acesta le-a ținut maselor la Templul din Ierusalim și spune că Iacov era “primul căruia Domnul îi incredințase tronul său pe pământ”.

    Ieronim (342-420 e.n.), care și-a bazat cunoștințele pe Hegesippus, Clement din Alexandria și istoricul evreu Iosefus, confirmă acest lucru în lucrarea lui Viața unor oameni iluștri, cap. 2, spunând că “doar el [Iacov] se bucura de privilegiul de a intra în Sfânta Sfintelor deoarece, în realitate el nu purta haine de lâna, ci numai de in și mergea singur în Templu și se ruga în favoarea poporului, așa încât genunchii lui ajunseseră cunoscuți ca având asprimea celor de camilă”, și că după ce a murit Isus el “a fost numit imediat de către Apostoli episcop de Ierusalim”.

    Evreul creștin din Palestina, Hegesippus (100-180 e.n.), din ale cărui cinci cărți despre istoria Bisericii timpurii au supraviețuit doar porțiuni în pasajele citate de Eusebiu, ne spune că “au existat mulți cu numele Iacov, dar că acesta… fratele Domnului… a fost Sfânt de la nașterea lui. Toți, începând din timpul Domnului până la noi, l-au numit Cel Drept”, și că „[din] cauza Dreptății lui fără egal a fost numit Cel Drept și Oblias”, cel din urmă fiind un cuvânt straniu pe care îl descrie ca însemnând „Bastionul Poporului și Dreptate” (E.H. 2.23); pentru Epiphanius cuvântul înseamnă „Zid”; pentru Eusebiu „Protecția Poporului”.

    Reglementările Apostolice Siriene, din secolul al doilea, ne spune că Iacov a fost „fratele lui Cristos după carne… și episcop numit al Ierusalimului de către Domnul însuși” (8.35).

    Într-un alt pasaj, care a supraviețuit numai în scrierile lui Eusebiu, Clement din Alexandria (150-215 e.n.) ne spune că ‘darul cunoștinței’ a fost împărtășit de Isus lui „Iacov cel Drept, lui Ioan și lui Petru” și că aceștia, la rândul lor, l-au tramsmis celorlalți apostoli, iar ei la cei Șaptezeci dintre care Barnaba era unul” (E.H. 2.1).

    Clement din Roma (30-97 CE), sau cineva presupus a fi el, își adresează scrisoarea din Omiliile Pseudo-Clementine lui „Iacov… Episcopul Episcopilor, care cârmuiește Ierusalimul, Sfânta Adunare a evreilor și Adunările de pretutindeni”, după cum face și Petru în Omiliile lui epistolare.

    Chiar Iosefus (37-96 CE), care n-a fost creștin, în sensul în care înțelegem noi acest lucru, dar care a fost contemporan cu Iacov, știe despre el și chiar accentuează că evreii au crezut că moartea lui Iacov a fost motivul pentru care a căzut Ierusalimul: „Aceste lucruri [Revolta și distrugerea care a urmat a Ierusalimului de către romani] li s-au întâmplat evreilor ca răzbunare pentru Iacov cel Drept, care a fost un frate al lui Isus, cel cunoscut ca și Cristos, căci el, deși era cel mai Drept dintre oameni, evreii l-au omorât”. Acest pasaj, remarcat și de Origen (185-254 e.n.) și de Ieronim, există numai în Istoria bisericească a lui Eusebiu, Comentariul la Galateni al lui Ieronim și scrisoarea lui Origen (Contra Celsus 1.47). În mod interesant, NU MAI EXISTĂ ÎN NICI UN MANUSCRIS PE CARE ÎL AVEM DE LA IOSEFUS. Comentând asupra pasajului, Eusebiu spune: “Iacov trebuie să fi fost un om atât de remarcabil și de general apreciat pentru Dreptate, încât chiar și cei mai inteligenți dintre evrei au perceput că acesta a fost motivul pentru care martirajul lui a fost imediat urmat de asediul Ierusalimului” (E.H. 2.23). Aceasta contrazice punctul de vedere creștin că templul a căzut din cauza profeției și morții lui Isus, după cum Origen este pe deplin conștient și se străduiește să ‘corecteze’ în Contra Celsus. Tot el ne spune că “fapt uimitor este că, deși el [Iosefus] nu l-a acceptat pe Isus ca și Cristos, a dat totuși mărturie că Dreptatea lui Iacov a fost atât de mare… încât mulțimea a crezut că a suferit aceste lucruri din cauza [lui]” (Commentariu la Matei, 10.17).

    La rândul lui, Ieronim scrie în Viața unor oameni iluștri: “Tot Iosefus consemnează tradiția că acest Iacov a fost de o așa Sfințenie și reputație în mijlocul poporului încât s-a crezut despre distrugerea Ierusalimului că s-a întâmplat din cauza morții lui”, iar într-un Comentariu că “Atât de Sfânt era Iacov, încât oamenii încercau să-i atingă franjurile hainei lui” (Comentariu la Galateni 1:19). Acestea erau ciucurii despre care era poruncit să fie purtați de evreii care respectau Legea, în Numeri 15:38, așa încât „să vă uitați la [ei] și să vă aduceți aminte toate poruncile Domnului, ca să LE ÎMPLINIȚI”.

    „Din a cărui cauză au venit în existență cerul și pământul”, „Sfânt de la nașterea lui”, „Cel Drept”, „Bastionul Poporului”, Ierusalimul căzând „din cauza morții lui”… Acestea sunt cuvinte puternice, greu de ignorat și în concordanță cu ce SPUN TOATE SURSELE DESPRE EL. Este important să punctăm că sursele disponibile nu-l prezintă pe Iacov doar Capul „creștinismului”, ci CONDUCĂTORUL EVREIESC POPULAR AL ZILELOR LUI, cel numit Țadik (Cel Drept), prin excelență, a cărui moarte a adus prăbușirea Ierusalimului, în ton cu noțiunea din Proverbele (10:25) și Cabala (Țohar 1.59b) că „Țadik este Temelia” și „Stâlpul care susține lumea”. Pavel înțelege conceptul când spune în Galateni că se suie la Ierusalim ca să-i întâlnească pe „Iacov, Chifa și Ioan, care sunt priviți ca stâlpi” (Gal. 2:9).